„ÎNFLORIREA APEI”

Fenomenul de „înflorire a apei”, observat tot mai frecvent în ecosistemelor acvatice din Republica Moldova se datorează, în primul rând, poluării cu substanțe biogene de origine externă (îngrășăminte, ape uzate de origine menajeră și industrială ș.a.). Astfel, la descompunerea materiei organice substanţele biogene (compuşi simpli a-i carbonului C, azotului N, fosforului P), sunt rapid asimilate de către organismele autotrofe (cele care fotosintetizează), dintre care, o mare parte, le revine algelor cianofite (verzi-albastre). Acestea pot fi uni- sau pluricelulare, coloniale sau filamentoase, de regulă microscopice. Culoarea se datorează pigmentului albastru ficocianina, care, împreuna cu clorofila, dau algelor culoarea albastră-verzuie, dar pot varia în dependenţă de combinaţia pigmenţilor, având nuanţe de verde, negru-verzuie,  galben-verzuie, ş.a.
La dezvoltarea lor în cantităţi mari, pot provoaca, aşa zisul, fenomen al „înfloririi apei”, care se exprimă prin schimbarea culorii apei, valorii pH-lui, viscozităţii, scade transparenţa, în apă apar compuşi toxici (produsele metabolice), iar excesul substanţelor nutritive contribuie la dezvoltarea excesivă a bacterioplanctonului, inclusiv şi a celui patogen. Mirosul apei devine neplăcut (din cauza substanţelor odorizante produse de alge: geozminte şi metil-izoborneolate), iar deficitul oxigenului solvit (folosit în procesul de respiraţie şi de descompunere a materiei organice moarte) poate provoca asfixierea în masă a peştilor şi a altor hidrobionţi (mai ales pe timp de noapte când plantele consumă oxigenul în urma respiraţiei).
Se cunosc aproximativ 2000 specii din această încrengătură, dar numai aproximativ 40 sunt periculoase graţie toxicităţii lor relevante (Anabaena, Oscillatoria, Microcystis, Prymnesium, Aphanizomenon, Nodularia, Gloetrichia, Coelosphaerium, Glenodinium, Gymnodinium, Rivularia, ş.a). Toxinele algelor fac parte din grupa endotoxinelor (se conţin în interiorul celulelor) şi la distrugerea lor mecanică, fizică, chimică, periculozitatea lor nu scade, ba din contra, în mediu se eliberează o cantitate şi mai mare de produse toxice.
Înflorirea apei produce multiple daune şi activităţii de acvacultură, mai ales prin fluctuaţiile diurne foarte mari ale oxigenului solvit. Sunt cunoscute cazuri de pieire în masă a crapului, sângerului, novacului, cosaşului, şalăului, bibanului, somnului, carasului în timpul dezvoltării în cantităţi semnificative a algelor cianofite. Unele specii de peşti sunt capabile să acumuleze pe parcursul vieții  toxinele acestora (bioacumulare).
Unele forme rezistente de cianobacterii înmulţite cândva în lac sunt capabile să supravieţuiască mulţi ani în sedimentele de pe fundul lacului, până când traversează perioada condiţiilor nefavorabile pentru înmulţire. Tratarea cu var stins sau clorurarea sedimentelor din lacurile cu pricina (după scoaterea peştilor), în care s-a dezvoltat o cantitate semnificativă de cianobacterii, este foarte importantă, chiar dacă se ştie că între timp se distrug organisme folositoare din ele.
Amploarea fenomenului depinde în mod direct de cantitatea de nutrienţi din apă şi regimul termic al lacului, şi pentru a preveni sau diminua intensitatea „înfloririi apei” trebuie să administrăm îngrăşăminte, mai ales chimice, cu mult discernământ, şi să avem în vedere faptul că, în heleşteele furajate, dejecţiile produse de peşti servesc ca fertilizanţi organici suplimentari şi adesea periculoşi.
În practica gospodăriilor piscicole, pentru combaterea ”înfloririi apei”, se aplică diverse metode chimice tradiționale, cum ar fi tratarea cu pulbere de var nestins direct în apă, utilizarea sulfatului de cupru (în multe țări, acesta este interzis din cauza toxicității crescute) și a peroxidului de hidrogen (H₂O₂₎.
De asemenea pentru preântâmpinarea consecinţelor negative survenite în urama „înfloririi apei”, este obligatoriu ca în perioadele critice să se menţină un debit de alimentare continuu, înprospătându-se mereu apa heleşteului (primenirea apei).
O metodă biologică, eficientă şi inofensivă de preântâmpinare a acestui fenomen periculos este folosirea în acvacultură a peştilor fitoplanctonofagi cum ar fi sângerul. Graţie filtrului său branhial foarte fin, poate reține particule de 8 -100 µm, în majoritate formate din alge planctonice din toate categoriile, inclusiv cianofite, zooplancton şi detritus organic. Astfel, antrenarea biomasei algale în nutriția peștilor fitoplanctonofagi devine utilă funcționalității ecosistemului, diminuându-se riscurile negative provocate de fenomenul ”înfloririi apei”.

Dr.Dumitru Bulat,
Institutul de Zoologie al MECC