(Text – schiţă a orei ecologice dedicată zilei mondiale a apelor – 22 martie pentru desfăşurare în instituţiile de învăţămînt preuniversitare).

  Maria SANDU,                                                                                                                            Vitalie CURARARI,

Dr.în chimie, AŞM.                                                                                                              Şeful Inspectoratului Ecologic de Stat .

Apa este în veşnică mişcare şi îşi schimbă mereu starea de agregare, din lichid, în vapori, în gheaţă şi ciclul se repetă. Circuitul apei se produce de miliarde de ani şi viaţa pe Pământ depinde de acesta.

Cea mai mare parte a apei este “depozitată” în oceane. Se estimează că aproximativ 1.338.000.000 km³ din totalul mondial de apă de 1.386.000.000 km³ este înmagazinată în oceane, reprezentând aproximativ 96,5%.

Evaporarea este procesul prin care apa se transformă din stare lichidă în stare gazoasă sau

vapori. Evaporarea din oceane este principalul mijloc prin care apa ajunge în atmosferă.

Suprafaţa mare a oceanelor (peste 70% din suprafaţa Pământului este acoperită de oceane) permite producerea evaporării mai intense. Cantitatea de apă evaporată este aproape egală cu cea care cade  sub forma de precipitaţii, variind geografic. Numai 10% din apa evaporată din oceane este transportată deasupra pământului şi cade sub formă de precipitaţii.

Pe calea aerului norii de apa migrează pe glob în dependenţă de direcţia vântului. Prin condensarea vaporilor de apă din aer apare apa în stare lichidă. Condensarea este cauza formării ceţii. Chiar şi în zilele cu cer senin, apa este prezentă sub forma vaporilor şi particulelor, dar care sunt prea mici pentru a fi văzute.

Precipitaţiile atmosferice reprezintă apa eliberată din nori sub formă de ploaie, lapoviţă, zăpadă (adesea se transformă în gheaţă) sau grindină. Aceste forme constituie calea principală prin care apa atmosferică se întoarce pe pământ. Cea mai mare parte a maselor de gheaţă de pe Pământ (cca 90%) se află în Antarctica.

Râurile  au importanţă nu numai pentru oameni, dar şi pentru toate speciile de plante şi animale. Râurile ajută la menţinerea acviferelor subterane pline cu apă prin infiltrarea apei din albiile lor şi astfel oceanele îşi păstrează cantitatea de apă deoarece râurile le alimentează în mod constant.

Cea mai importantă pentru existenţa vieţii pe Pământ este apa dulce de la nivelul solului: cursurile de apă, iazurile, lacurile naturale şi artificiale şi mlaştinile cu apă dulce.

Apa dulce este relativ puţină pe Pământ, doar 3% din cantitatea totală de apă.

Dacă vorbim de Biosferă aceasta înglobează doar 0,6·10¹⁰ km³ de apă. Apa este indispensabilă existentei umane. Dacă se încearcă o comparaţie între conţinutul chimic al apei din mari şi oceane (89% cloruri, 10% sulfaţi, 0,2% carbonaţi, etc.) şi cel al lichidului fiziologic uman, se constată ca proporţiile elementelor naturale sunt aproape aceleaşi. Colectivităţile umane sau constituit şi dezvoltat de-a lungul râurilor şi marilor lacuri. Pentru consumul potabil, menajer, industrial, agricol şi producerea energiei se scot anual din circuit circa 2 200 miliarde tone de apa, dintre care circa 50% se întorc în circuit ca ape uzate, nocive, pentru a căror neutralizare este necesară aceiaşi cantitate de apă curată. Iată cîteva exemple de consum de apă. Pentru producerea unei tone de fontă sunt necesare circa 15 000 L de apă, a unei tone de hârtie – 250 000 L, de carne – de cca 10 000 L, de zahar – de 100 000 L de apă, pentru producerea unui litru de bere se consumă 30 de litri de apă. Apa este utilizată şi pentru scopuri agrozootehnice, pentru îngrijirea animalelor şi adăposturilor acestora.

Bazinele de apa se folosesc şi pentru odihnă, sport şi formarea microclimei.

Statisticile arată creşterea în continuu a necesitaţilor de apa, fapt ce duce la resimţirea lipsei de apa pe zone întinse ale pământului.

Trebuie să înfruntăm realitatea  resurselor de apă tot mai reduse şi că obţinerea unei ape de calitate va implica costuri tot mai mari.

Accesul la apa potabilă este esenţial pentru bunăstarea omenirii şi pentru dezvoltarea durabilă şi constituie un drept al omului. Cu toate acestea, 1,2 miliarde de oameni nu au încă acces la apa potabilă, iar 2,4 miliarde de oameni nu beneficiază de servicii de epurare a apei. E un lucru straşnic.

Europa are resurse de apă estimate la 10¹⁵ m³ ape subterane, 2580 x 10⁹ m³ ape de suprafaţă (din care 131 x 10⁹ m³ în râuri, 2027 x 10⁹ m³ în lacuri naturale şi 422 x 10⁹ m³ în acumulări artificiale) şi 4090 x 10⁹ m³ în gheţari. Scurgerea medie (precipitaţii minus absorbţie în sol şi evaporare) este de 304 mm/an, adică 3100 x 10⁹ m³, pe un teritoriu de 10,2 milioane km². Raportat la populaţia Europei avem teoretic 4560 m³/ locuitor / an, iar practic o captare totală actuală de 700 m³/ locuitor / an = 1920 L / locuitor / zi.

Aparent, nu ar trebui să existe probleme cantitative privind resursele de apă, însă repartiţia acestora este foarte inegală, ţările din nordul Europei au pe cap de locuitor resurse de 6-8 ori mai mari decât celelalte.

La Conferinţa Mondială de Protecţia Mediului Înconjurător de la Rio de Janeiro din anul 1992 a fost declarată şi se celebrează 22 martie în fiecare an Ziua Internaţională a Apei. Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a nominalizat perioada 2005-2015 drept Deceniu Internaţional „Apa pentru viaţă” în scopul ridicării nivelului cunoştinţelor privind starea şi protecţia apelor naturale. Acest fapt necesită a fi condiţionat cu acţiuni reale. Scopurile Deceniului Internaţional constau în sporirea nivelului de informare referitor la problemele acvatice la toate nivelurile şi crearea condiţiilor favorabile pentru organizaţii şi persoane cointeresate, în realizarea programelor şi proiectelor cu tangenţă la problemele apelor, pentru asigurarea atingerii scopurilor stipulate la nivel mondial.

Asigurarea cu apă în Republica Moldova, Europa şi alte ţări.

În comparaţie cu restul Europei, inclusiv şi România, Republica Moldova este o ţară cu resurse reduse de apă. Volumul de ape de suprafaţă stătătoare şi debitul râurilor este mic. Densitatea reţelei hidrografice în mediu pe ţară constituie 0,48 km/km², variind de la 0,84 km/km² la nordul ţării până la 0,2 km/km² în partea stânga a Nistrului. Sursele principale de alimentare ale râurilor sunt apele pluviale şi cele provenite de la topirea zăpezilor.

Unui locuitor îi  revine cca 0,33 mii m³ pe an, reieşind din resursele locale şi 1,7 mii m³ pe an când se ia în calcul volumul cotei parte de apă din râurile transfrontaliere, cea ce este egal cu cel al României şi-i de cca 2,5 ori mai puţin ca media pentru un trăitor al Europei la 1 km² de teritoriu revin 38,9 mii m³ din apa locală şi 211,0 mii m³, dacă includem şi apa transfrontieră.

calitatea apei.

Apele utilizate de om indiferent pentru care scopuri se încărca cu diferite elemente chimice şi fizice sau biologice care modifică compoziţia naturală a apei în aşa fel încât aceasta nu poate fi folosita decât în scopuri tehnice. Fenomenul respectiv este numit poluare, şi ameninţă asigurarea cu  apă potabilă a omenirii.

Multe efecte ale poluării se văd doar pe termen lung şi nu se cunosc exact consecinţele, mai ales cele care activează asupra unor sisteme complexe cum sunt oceanele, acviferele subterane, ecosistemele legate de ape.

Poluarea apelor are o istorie de acum conştientizată. În anii ’50 principala temă de îngrijorare a fost scăderea oxigenului, în anii ’60 s-a adăugat eutrofizarea, în anii ’70 – conţinutul metalelor grele, în anii ’80 – acidifierea, concentraţia nitraţilor şi a micropoluanţilor organici. În anii ’90 s-a resimţit degradarea prin poluare a apelor subterane. Aceste faze sunt  conştientizate public..

Problemele apei sunt subevaluate deoarece nu se văd aşa direct cu ochiul liber ca dispariţia pădurii.

Caracterul de resursă globală şi limitată nu e nici el perceput pe ansamblu. Cât timp un om nu vede afectată fântâna, izvorul lui, râul sau lacul din care se captează apa pentru localitatea lui, nu se simte direct ameninţat. Preocuparea oamenilor nu s-a axat pe eficientizarea utilizării apei sau pe găsirea căilor de dezvoltare cu  consum redus, ci pe asigurarea accesibilităţii la debite tot mai mari de apă. Şi secetele nu vin doar din schimbări de climă, ci şi din vina omului – despăduriri, suprapăşunare, supraexploatarea apelor subterane etc.

Tipurile de poluare.

Sursele de poluare sunt în general aceleaşi pentru cele două mari categorii de receptori: apele de suprafaţă ( fluvii, râuri, lacuri etc.) şi apele subterane (straturi acvifere, izvoare etc.).

Distingem mai multe tipuri de poluare: cu substanţe organice biodegradabile (ce consumă oxigenul); cu substanţe organice nebiodegradabile; cu germeni, viruşi şi alte organisme patogene; cu îngrăşăminte agricole; cu substanţe minerale diverse; cu substanţe uleioase şi reziduuri petroliere; cu substanţe radioactive; deversări de ape calde etc.

Fiecărui tip de poluare îi corespund efecte specifice asupra calităţii mediului, apei şi sănătăţii omului. De fapt orice poluare a apei se răsfrânge asupra lumii vii, inclusiv a omului, direct sau prin intermediul florei şi faunei, uneori prin lungi lanţuri şi cicluri trofice.

Surse de poluare a apelor subterane (valabile şi pentru cele de suprfaţă):

• depozite pentru deşeuri: materialele depozitate sunt spălate fie direct de apele subterane, fie de apele provenite din precipitaţii; gropi pentru deşeuri radioactive; cimitire pentru animale moarte (prin intoxicare, iradiere, etc);
• îndiguiri: prin îndiguirea unor cariere părăsite, mlaştini, lagune pentru descărcarea apelor uzate;
• rezervoare de stocare şi containere de depozitare subterane şi supraterane (produse petroliere, substanţe chimice folosite în agricultură, etc); conducte de transport ce sunt folosite pentru ape uzate, produse petroliere, gaze naturale;
• spaţii de incinerare şi detonare a deşeurilor deschise;

• accidentele de la transferul diverselor materiale în vrac sau ambalate, care ulterior pot fi spălate în subteran;

• irigaţiile unde se mobilizează substanţele chimice din sol şi le transportă spre apa subterană;
• utilizarea pesticidelor şi fertilizanţilor ce pot migra spre apa subterană, singure sau având ca suport apa din precipitaţii sau irigaţii;
• depozite de gunoi animal, sare antigheaţă, aplicată pe şosele;
• infiltraţii din zone urbane a apelor pluviale ce conţin poluanţi atmosferici şi de pe suprafeţele impermeabile (beton, asfalt), apoi încărcate cu diferite substanţe pot ajunge în sol;
• activitatea miniera ce rupe curentul natural al apei subterane, contaminând apa subterană cu produsele de la extragere.

Apa în Republica Moldova

Republica Moldova are o reţea hidrografică cu  lungimea sumară a râurilor de peste

16 000 km. Cele mai mari cursuri de apă sunt fl. Nistru (cu o lungime de 1352 km şi suprafaţa bazinului hidrografic – 72100 km²) si r. Prut (cu o lungime de 967 km şi suprafaţa bazinului hidrografic – 27,5 mii km²), care sunt râuri transfrontiere şi  cu circa 900 m de teritoriu pe malul stâng al fl. Dunărea în aval de confluenta cu r. Prut. Teritoriul Republicii Moldova este străbătut de circa 3 260 de râuri mici, râuleţe şi pâraie permanente şi intermitente, dintre care 90% au o lungime mai mica de 10 km şi numai 10% au o lungime de peste 100 km. Majoritatea râurilor mici în timpul verii seacă.

Pe teritoriul ţării există cca 3400 de lacuri şi bazine de acumulare de apă. Ele au fost construite, în majoritatea cazurilor, pe râurile mici pentru acumularea apei de scurgere din teritoriu şi folosirea ei pentru diverse necesitaţi, în primul rând, pentru irigarea terenurilor agricole. Lacurile de acumulare servesc, de asemenea, ca unităţi de prevenire şi combatere a revărsărilor şi inundaţiilor în timpul viiturilor de primăvară şi vară, sunt folosite pentru agrement, în piscicultură şi în alte scopuri.

Principala sursă de aprovizionare cu apă în republică este fl. Nistru – 83,6 %, din r.  Prut – 1 %, alte surse de apă de suprafaţă – 0,2 % şi apele subterane – 15,2 % (sonde de profunzime şi fântâni din pânza freatică). Spre deosebire de apele subterane adânci, apele freatice sunt supuse unei poluări antropogene intense îndeosebi cu nitraţi.

Calitatea apelor de suprafaţă.

Calitatea apei fl. Dunărea, fl. Nistru şi r. Prut după indicii hidrochimici corespunde  Indicelui Poluării Apei (IPA) claselor II-III (curată–moderat poluată.

Calitatea apei râurilor mici se caracterizează printr-un grad înalt de poluare cu ioni de amoniu, nitriţi, compuşi ai cuprului, produse petroliere, fenol, substanţe ce degradează biochimic (CBO₅)_, precum şi prinnivelul redus al conţinutului de oxigen dizolvat în apă.

Conţinutul nutrienţilor (compuşii N şi P) în apele lacurilor naturale a scăzut semnificativ (de la 3 la 10 ori), comparativ cu anii 80–90 ai secolului trecut şi variază în limitele: 0–10,3 mg/dm³ NH₄⁺; 0–1,48 mg/dm³ NO₂^–  şi 0,38–4,2 mg/dm³ NO₃^–.

După componenţa chimică, apa fl. Nistru şi a r. Prut corespunde cerinţelor şi poate servi în calitate de  sursă de apă potabilă, apă pentru irigaţii şi pentru piscicultură, precum şi acvacultură.

Măsuri de protecţie  a  apelor de suprafaţă.

Creşterea calităţii apei unui râu o putem obţine prin tehnici şi prin stoparea poluării, modificări în legislaţie, standarde, educaţie, schimbarea regimului în hidrocentrale; refacerea zonelor umede, etc. şi tehnici structurale: garduri, pază, remodelare albie; manipularea vegetaţiei şi substanţelor organice, etc.

Prevenirea poluării este primordial. Acest principiu este valabil  în cazul apelor, fiind important să prevenim poluarea râurilor şi lacurilor. În lipsa măsurilor preventive trebuie de recurs la tratament, care poate fi extrem de costisitor, complicat şi totdeauna cu riscuri şi efecte secundare nedorite.

Unele soluţii:

• Implementarea tehnologiilor eficiente de epurare a apelor reziduale şi de gestionare corectă ecologic a deşeurilor.
• Readucerea râurilor la albia cu structura ei naturală.
• Conlucrarea cu statele vecine în rezolvarea problemelor de mediu.
• Colaborarea cu instituţiile internaţionale în obţinerea finanţării la îmbunătăţirea calităţii factorilor de mediu

.

Pentru o apă CURATĂ a Izvoarelor.

Deoarece izvoarele cu apă calitativă constituie patrimoniu naţional, ele de asemenea necesită a fi protejate contra poluări.

l  Sunt necesare măsuri de minimizare a gradului de acumularea compuşilor anorganici şi organici în apele subterane în scopul prevenirii metamorfozei componenţei lor.

l  Reducerea pe termen lung a evacuărilor de nutrienţi în apele naturale printr-un management integrat al solului şi apelor.

l  Împădurirea cu specii de arbori si arbuşti.

Să fim grijulii şi gospodăroşi cu ce ne este mai scump – APA.